În 2017 noul Președinte SUA și Președintele Rusiei se vor întâlni. Inevitabil. Despre mizele acestei întâlniri putem judeca după evaluările care apar cam peste tot. Sunt voci care spun că SUA și Rusia ar putea face un mare târg, eventual în defavoarea statelor europene, mai ales al celor din proximitatea statului rus. Alții, la rândul lor, susțin că fracturile geopolitice create în ultimii ani între Rusia și Occident nu pot fi urnite prin simpla manifestare de intenții ale celor doi șefi de state. Prea radicale sunt proiectele lor și prea puțin sunt ambii înclinați să sacrifice pentru a atinge acest mare târg,care alimentează speculațiile. Este adevărat că nominalizările noului Președintele al SUA au creat impresia că acesta ar putea trata relația cu Rusia în mod prioritar, chiar cu prețul renunțării la regimul de sancțiuni aplicat Rusiei ca urmare a violării suveranității Ucrainei, anexarea Crimeii și susținerea rebelilor din Estul Ucrainei. Această politică ar putea crea impresia unei ”acceptări a realităților existente” - formulă pe care noi, în RM, o cunoaștem nu din auzite de 25 ani de la declanșarea războiului transnistrean. Dar va ajunge Trump la ea?
Se știe că ambii lideri sunt purtători ai unor uriașe ego-uri. Ambii sunt descriși de presa internațională ca fiind lideri marcați de instincte macho-iste, cinism funciar și de o profundă respingere a modelului clasic de politician ”a la carte”, abordând problemele cu care se confruntă de pe poziții tipic utilitariste, făcându-i să-și schimbe pozițiile rapid în funcție și de dragul oricărei mize superioare. Un fel de ”tranzacționalism” impus pe rol de ethos politic. Într-un articol publicat recent de revista Foreign Affairs (1.02.2017), Alexander Motyl susține că ”pe ambii președinți îi leagă o stranie înclinație de a exploata știrile false, ajungând să creadă că realitatea este ceea ce ei spun, cuprinși de un virus paranoic, care-l face pe Trump să vadă dușmani în țara sa, iar pe Putin să caute dușmanii în exterior”. Cât cântăresc doar repetițiile dese pe care le rostește Trump de la primele sale conferințe de presă că, ”anume el va fi cel mai mare președinte din toate timpurile”, în timp ce Putin parcă vrea să convingă lumea că, ”Rusia este unitară, milenară și crede orbește în ceea ce-și vrea liderul său”. La ce-ar putea să convină cei doi pornind de la aceste poziții de start? Ambii, convinși că pot negocia dur, spontan însă fără milă față de celălalt actor (merciless, cum ar spune americanii), schimbând valori mai mici pe valori mai mari, păstrând în ciuda aparențelor o încredere extrem de redusă față de celălalt. De fapt, ambii nu au nici cea mai mică siguranță că interlocutorul va respecta un potențial acord, astfel încât orice târg ar trebui să fie îndelung cântărit, inserând în conținutul acestora sofisticate pârghii de verificare și control asupra îndeplinirii acordurilor.
Asta ar face un jucător rațional, prototipul de politician-antreprenor de tipul lui Trump, dar ce ar trebui să-i propună Putin pentru a-i putea adormi liderului SUA bănuielile că ar putea fi ușor tras pe sfoară, mai ales după incursiunile sfidătoare ale Rusiei în Siria, Ucraina, cyber-desanturile rusești în alegerile americane, care vor rămâne în dosare, indiferent de cui folosesc. Istoria relațiilor diplomatice și politice dintre Rusia și SUA nu pare să dea optimism veștilor bune. Dezghețul promis de reformatorii liberali ai lui Elțin s-au încheiat brusc prin revenirea la Kremlin a serviciilor speciale și a militarilor. Un coup d”etat constituțional, care-l ține pe Putin pe culmile popularității rușilor de mai bine de 27 de ani, în timp ce criticii săi liberali au fost făcuți să plece din țară ori au sfârșit-o prost. Politica de resetare a relațiilor de care era atât de mândru B.Obama a fost mai degrabă o perdea de fum după care au fost dospite planurile de hegemonie rusă în Europa și alte regiuni ale globului (Siria, Iran, Ucraina, Georgia), ridicând cele mai grave probleme de securitate pentru NATO și aliații săi de la încheierea celui de-al II război mondial, Ar fi prematur ca prietenii Moscovei să jubileze nașterea unui nou ”pivot geopolitic al lumii”, dar multe ingrediente ale acestui proces ar putea fi invocate. Rusia slabă este de domeniul trecutului. Rusia imperialistă, revanșardă, intervenționistă este din nou pe valuri. O miză mare într-o lume în care ordinea internațională și regulile convenite în formate multilaterale poate fi ușor contestată, cu atât mai mult înlocuită de frustrări istorice, egoism economic, populism.
În acest moment, Moscova este interesată vital de lichidarea regimului de sancțiuni economice, care-i periclitează stabilitatea internă și planurile pe care și le-a fixat pe segmente mai lungi de timp (20-40 ani), grație concentrării uluitoare a puterii în mâinile câtorva decidenți ai statului rus, așa-zisul Gossudarstvenny Soviet (nu care nici o legătură cu Duma sau cu Cabmin-ul oficial). Acest scop are multiple ținte. Normalizarea relațiilor sale cu Occidentul se poate face, acum, cu prețul destrămării coeziunii interne în rândul aliaților NATO și UE, iar doi – Rusia dorește să ”roadă morcovul fără a renunța la cuceririle sale recente” - Crimea + Estul Ucraine + hegemonia în spațiul ex-Sovietic, neplătind costul încălcării dreptului internațional și a suveranității statelor pe care le anulează astfel.
Călcând în picioare garanțiile sale oferite în 1994 Ucrainei (Memorandumul de la Budapesta), Rusia a compromis întreaga ordine existentă după destrămarea URSS (1991). De cealaltă parte, Trump intenționează să retragă SUA dintr-un număr mare de acorduri de comerț și alianțe, afectând astfel numeroase instituții și interese pe plan global. Deși există încă multe divergențe de poziții în tabăra noii administrații americane, faptele arată existența câtorva idei de bază, care descriu scopurile și intențiile SUA sub Președintele Trump. După David Rothkopf, CEO al Foreign Policy, acestea sunt: (1) respingerea aventurismului lui Bush și (2) respingerea defetismului lui Obama. Puterea, și nu leadership-ul, este urmărit de Trump în politica externă, așternut pe convingerea faptului că puterile SUA au fost erodate în mod deliberat, care poate fi atinsă printr-un efort de revitalizare a economiei naționale. Acest scop a fost exprimat recent de un oficial al Casei albe, care a susținut că SUA se angajează pentru pace prin puterea refacerii sale militare, având drept punct de referință conceptul Chinei de putere națională comprehensivă, care implică ideea că pentru a avea o putere militară, trebuie să ai o economie puternică”.
Deși nu s-au ridicat pe scrierile lui Henry Kissinger sau John Mearsheimer, cei doi președinți, Trump și Putin, par să fie convinși că prin acțiunile lor pot răspunde intereselor naționale, indiferent cât de paradoxal, simplist sau chiar caricatural nu ar putea suna acest lucru criticilor lor. Rusia a invadat Ucraina pentru a nu permite ”încercuirea sa”, susține Kremlinul. Unii ar putea înțelege din criticile lansate de Trump în adresa NATO că acesta-și dorește o ”loializare a Rusiei prin slăbirea NATO”, dar acest punct de vedere ar putea fi contrazis de cultura strategică cultivată de Moscova, care pornește de la principiul ”supremației forței în orice joc de putere”, altfel spus că ”nici un acord nu țin mult fără un număr suficient de divizii de tancuri în spatele oricărei înțelegeri scrise”. Istoria motivează și replierile receente ale Rusiei pe fundalul unei slăbiri ideologice și defensive ale ordinii occidentale, astfel încât argumentul invocat de Rusia în privința NATO este mai degrabă un pretext, nu motivul central al acțiunilor sale războinice din Ucraina. Ambii lideri au declarat ca mobil esențial al deciziilor lor ”Russia first” și ”USA first”, ceea ce ar însemna că puterea, stabilitatea și supraviețuirea lor ca actori raționali va fi de la început și până la capăt tratată în limbajul securității naționale. Ambii sunt înclinați să fenteze adversarul, dar – după modelul jocurilor strategice – tot ei pot lua decizia de a accepta un ”târg” oricare ar fi el, dacă se va ajunge la el. Până atunci, Rusia este un adversar redutabil pentru Occident, inclusiv pentru SUA, indiferent de pagubele imense provocate de efectele sancțiunilor internaționale. Și aceasta nu doar ca urmare a imenselor stocuri de focoase nucleare, Topol și Iskander, plantate adânc în teritoriile apropiate de coastele ”fractale” ale statelor NATO, cât mai degrabă – fiind legate de rapida repliere strategică rusească din ultimul deceniu. Doctrinele adoptate oficial de Rusia, mobilizarea internă și ridicarea războiului hibrid la rang de politică de stat a creat o predispoziție spre agresiune și politică ostilă din partea Rusiei. O Europă rămasă fără apărare va stimula aspirațiile de mare putere ale Rusiei, nu le va calma. Mai degrabă sau mai târziu, aceste simptome ale riscurilor percepute vor introduce corectivele cerute în politica Administrației Trump.
