Provocările anului 2022, la nivel global, țin de gestionarea pandemiei; de instabilitatea cauzată de relansarea conflictelor între marile puteri, pe fundalul sporirii inegalităților; de contestarea ordinii și convențiilor internaționale; de relativizarea ori chiar suprimarea autorității organizațiilor internaționale multilaterale, pe fundalul unor tendințe ample de ”de globalizare”. Sunt câteva predicții făcute pentru 2022 luni, 24 ianuarie, în cadrul unei conferințe de presă, de către Igor Munteanu, expert în relații internaționale la IDIS „Viitorul”.
Mai jos vedeți întreaga analiză a predicției:
Relațiile strategice dintre SUA și UE, China și Rusia, au intrat într-un proces de reevaluare și transformare, marcate de intersecții decizionale și alegeri cu rezultat incert. Menționăm, în acest context incertitudinile unor alegeri planificate în 2022, care ar putea marca soarta unor președinți în Franța (Macron), Ungaria (Victor Orban), dar și în Brazilia (Bolsonaro), China (Xi Jinping). Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, se va pregăti alert de alegerile din 2023, care-i promit fie un „exit” politic salvator, fie opțiunea rămânerii la putere cu prețul unor represalii sângeroase ale opoziții. În Germania, noul cancelar, Olaf Scholz, liderul victorios al SPD, va trebui să demonstreze că poate gestiona eficient moștenirea predecesorului cancelar, Angela Merkel, care a guvernat Germania în numele unei coaliții stabile CDU-CSU mai bine de 16 ani. Peste ocean, președintele Joe Biden va trebui să dea un examen serios în alegerile legislative, în care democrații vor fi supuși unor critici severe din partea oponenților republicani. Mult mai relaxat, și președintele rus, Vladimir Putin, este autorul unor jocuri de putere, care țintesc construirea unei moșteniri geopolitice, care ar confirma anexările recente de teritorii străine, în contextul unei succesiuni de putere în Rusia. Și, pentru că cea mai bună apărare este atacul, Rusia a lansat unul dintre cele mai sofisticate ofensive geopolitice. Politica de șantaj, ori suspans, camuflată în spatele unor intenții ostile, care pot fi transformate rapid, datorită celor peste 125.000 de militari și tehnică militară mobilizați să intervină militar în ocuparea de noi teritorii din Ucraina, întărește percepția de insecuritate. Într-o etapă „post-Merkel” și „post-Trump”, UE și SUA vor trebui să dedice mult mai multă solidaritate, atenție și resurse pentru a depăși pericolul unui recul semnificativ în favoarea adversarilor săi geopolitici.
Cu Xi Jinping, China a devenit mult mai asertivă în străinătate, întărindu-și controlul autoritar, iar cu Donald Trump la Casa Albă, relațiile sino-americane s-au antagonizat până la o politică de descurajare, suspiciune și chiar a unui consens bipartizan după care preeminența globală a SUA este amenințată de ambițiile Chinei. Rivalitatea sino-americană va continua și în 2022 la nivel politic, militar și economic, sporind concurența între puterile globale și percepția unor amenințări iminente. Conflictul este ideologic și real politic. SUA se vede un campion al democrației de tip occidental, liberal-democratic, în timp ce Xi Jinping este susținătorul unui model al controlului colectiv de stat total asupra indivizilor, superior, în opinia partidului comunist chinez, față de disfuncționalitățile democrației occidentale. Conflictul real este generat de dinamica creșterii economice chineze pe plan global, deficitului balanței comerciale SUA-China, progresele majore ale Chinei din ultima vreme pe dezvoltarea unor tehnologii de vârf, spațiu cosmic, AI, bioinginerie, proiecte de infrastructură și comerț modern, dar și ofensiva investițiilor chineze pe plan global, completată de o politică agresivă de proiectare a puterii sale externe, soft și hard, într-o lume puternic schimbată de pandemie și instabilitate. În 2022 există o mare probabilitate de invadare a Taiwanului, alternând diverse forme de embargo cu măsuri subversive. Acest model de impunere a forței în raport cu vecinii și de extorcare a concesiilor prin șantaj ar putea deveni foarte popular în 2022, în cele peste 53 conflicte nestinse din Africa, Asia sau America Latină, urmărind obținerea exclusivității de folosire a unor resurse naturale esențiale (gaze, apă, hidrocarburi), crearea de protectorate (pe temeiuri de ideologie ori identități etnice sau religioase).
Anul 2022 începe cu o revoltă populară în Kazahstan, un ”black swan” (lebădă neagră), în terminologia lui Taleb, care a fost ușor înăbușită, fiind etichetată ca o „tentativă de lovitură de stat”. Autoritățile au cerut ajutor militar extern și au obținut militari trimiși din partea OTSC (Organizația Tratatului pentru Securitate și Cooperare), patronată de Rusia. Este prima dată când OTSC autorizează trimiterea unui contingent de militari la cererea unui stat membru pentru „restabilirea ordinii constituționale”, creând un precedent pe care și alte regimuri autoritare ar putea să-l ceară mai târziu. Revolta a avut ca pretext scumpirile la energie, dar a degenerat ușor în violență, jafuri și reprimarea sângeroasă din partea trupelor loiale regimului. Protestele au purtat o puternică tentă contra clanurilor fostului președinte Nazarbayev, având un puternic impact pe plan intern și extern, datorită bogățiilor uriașe depozitate în această țară și a unei tranziții politice de succesiune abia începute. Înăbușirea revoltei a alimentat speculații că Rusia ar fi fost interesată în destabilizarea regimului, folosindu-se mai târziu de OSTC pentru a-și instala și menține o prezență militară și economică solidă, care ar fi controlat o regiune imensă din Asia Mijlocie, în detrimentul altor jucători geopolitici activi (China, Turcia, SUA). Cu toate acestea, Rusia a acceptat să-și retragă contingentul militar, la solicitarea autorităților, amânând un scenariu tentant, dar promițând să revină dacă va fi nevoie pe viitor.
În perioada 10-12 ianuarie, Rusia a purtat discuții cu SUA, NATO și OSCE asupra propunerilor sale, care s-au încheiat fără nici un rezultat, ceea ce ar putea servi drept pretext Rusiei să-și îndeplinească proiectul inițial de a-și extinde capturile teritoriale în Ucraina, ori de a-și convinge publicul intern că tactica amenințărilor cu aplicarea forței este cea mai bună dintre cele existente în raport cu SUA și NATO. Din păcate, UE a fost marele absent la discuțiile de la Geneva, chiar dacă oficialii americani și NATO au menținut canale de comunicare deschise cu toate statele europene, anunțând categoric că „nimic nu se va decide în Europa fără europeni” și că „nimic nu se va întâmpla în Ucraina fără ucraineni”, contracarând propaganda rusă de a băga zâzanie între europeni și americani, insularizându-i pe central și est-europeni față de alți europeni, cei veritabili ai Europei Occidentale. UE va adopta oricum o politică de autonomie strategică, un concept francez, care coincide cu președinția Franței în Consiliul de Miniștri al UE, cu scopul creării de capabilități militare europene distincte de NATO.
În 2022, un conflict militar pe teritoriul Ucrainei este posibil, deși nu poate fi calificat ca iminent, iar formele sale hibride s-au putut observa imediat după încheierea consultărilor cu OSCE, printr-un atac cibernetic masiv asupra serverelor și bazelor de date ale Guvernului Ucrainei. Și alte atacuri malițioase rămân plauzibile, ca și o invazie militară cu mijloace clasice, ceea ce ar răsturna echilibrul fragil existent în lume. Pare evident că aceste jocuri în „negocieri” asupra unei posibile invazii în Ucraina servesc Kremlinului pentru a obține: 1) punerea în funcțiune a conductei sale Nord Stream2; 2) punerea în discuție a întregii arhitecturi de securitate europeană, în contrabalanță cu anexiunea Crimeii, nerecunoscută pe plan internațional; 3) stimularea unor diferențe în interiorul Occidentului, testând elasticitatea acestuia la o criză iminentă, concurentă cu rolul de partener comercial indispensabil pentru anumite grupuri de companii influente în Europa; 4) marcarea aniversării de 100 de ani de la înființarea URSS (30 decembrie, 1922). Astăzi, 50% dintre ruși consideră că NATO și Occidentul sunt vinovate de situația lor economică mai proastă decât acum câțiva ani (sancțiunile), iar 16% acuză Ucraina de izolarea internațională a Rusiei. Moscova exploatează abil aceste frustrări creând, aparent cu ritmuri invizibile și haotice, un plan geopolitic de durată, care își propune să adune „cioburile” fostului stat sovietic după modelul anului 1922, cu anexele sale ulterioare. Dislocarea efectivelor sale combative (120.000 de militari ruși, înzestrați cu cele mai moderne echipamente de luptă și sisteme de atac, superioare capabilităților armatei ucrainene), dar și amplasarea de efective de atac la bazele sale militare din Belarus și peninsula Crimeea, creează toate condițiile unei invazii la scară largă, la primul semn al liderului de la Kremlin deși, motivațiile acestuia sunt mult mai greu de prezis decât contorizarea efectivelor dislocate pentru operațiunile militare.
Pandemia va continua să bântuie și în 2022 populația lumii. Ultima mutație a Covid19, Omicron, s-a răspândit în peste 100 de state, iar numărul celor infectați se dublează în fiecare zi. Predicțiile OMS că pandemia ar putea fi stopată par prea optimiste. Obținerea unei rate de vaccinare de 75% din populație ar fi decisivă pentru imunitatea colectivă, dar greu de atins. Ultima modificare a virusului a devenit dominantă în SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, iar restricțiile au fost reluate în majoritatea țărilor UE. Noul val pandemic întărește un sentiment global de nesiguranță, incertitudini și acces inegal la serviciile de sănătate. Situația se complică din cauza unei rezistențe la vaccinare și a unor continente întregi nevaccinate. Numai 10% din populația Africii este în acest moment vaccinată, iar în unele state est-europene rata vaccinării abia trece de 20%. Recuperarea este lentă, și din cauza sistemelor fragile de sănătate publică, impactul economic al pandemiei asupra unor țări sărace este dezastruos. După un declin estimat la cca 4% PIB global în 2020, majoritatea economiilor consolidate au revenit la o rată de creștere economică de până la pandemie (SUA, China, India și SUA), mai puțin Africa și America Latină. Recuperarea se amână în cazul statelor vulnerabile energetic.
Revoltele populare sapă din temelie regimurile autoritare
După Belarus, care a trecut printr-o tentativă de schimbare democratică a puterii în 2020, și alte regimuri autoritare au cunoscut serii de proteste. Nimeni nu s-a așteptat că din primele zile ale lui 2022 va izbucni o revoltă în Kazahstan, având faima unui stat prosper, stabil și atractiv, în ciuda cleptocrației, clanurilor și corupției sale. Revolta a izbucnit de la o decizie care dubla costurile gazului lichefiat, dar motivele sale reale țin de inegalități profunde și sistemice, menținerea unui clan influent prin controlul rigid al industriilor extractoare și aparatului de represiune. Protestele au degradat ușor în violențe, iar ciocnirile cu trupele loiale regimului au generat zeci de victime, spargeri de magazine și incendieri de sedii guvernamentale, încheindu-se cu sute de morți și peste 10.000 de arestați. Revolta a început la Zhanaozen, dar s-a extins rapid în toate orașele importante din Kazahstan, ocupând Astana. Prima reacție a președintelui Kassym-Jomart Tokayev a fost să acuze inițiatorii acțiunilor de „terorism” și să ordone trupelor de ordine să tragă în oameni. Înainte de toate, Tokayev a demis guvernul și a instituit stare de urgență în toată țara, dar măsura nu a temperat revolta. Abia după ce opoziția a început să se consolideze în jurul unui nucleu cu revendicări politice, cerând formarea unui guvern de tranziție și atrăgând de partea sa o parte din trupele de poliție și securitate, în panică, Tokayev a cerut sprijin militar din partea Rusiei pentru restabilirea ordinii, declarând că țara sa este atacată de 20.000 de teroriști instruiți în străinătate. Este primul caz în care forțele militare ale OTSC sunt folosite pentru a calma o revoltă internă, creând un precedent pe care mulți autocrați din regiune îl va păstra în rezervă, replicându-l. Însă, această intervenție ar putea trezi nemulțumiri din partea populației kazahe, dar și din partea unor concurenți geopolitici ai Rusiei: Turcia și China. În timp ce Turcia este un fel de lider al statelor spațiului turanic/turcofone, din care face parte și națiunea kazahă, China este unul din cei mai mari investitori în Kazahstan, și liderul incontestabil al OCS (Organizația de Cooperare de la Shanhai), ambele organizații având un rol economic și politic major în toate statele Asiei Mijlocii, ceea ce explică reacția glacială a Beijingului la trimiterea militarilor OTCE la prima chemare a unui președinte fără guvern. China are de apărat în regiune uriașul său proiect geopolitic, „Brâul Mătăsii” (”Silk belt/road”), iar Turcia nu-și ascunde intenția de a se instala în calitate de lider regional într-o regiune de națiuni înrudite. Întrebarea cheie este dacă în noul context, deschis la începuturile lui 2022 de o mare „lebădă neagră”, Rusia va fi capabilă să acționeze simultan contra concurenților săi geopolitici (Turcia, China), va fi obligată să-și revadă planurile sale beligerante în Ucraina, în condițiile unei presiuni adăugătoare, ori va merge pe proiectul său inițial, folosindu-se abil de rolul de „pacificator” pentru a-și impune controlul asupra resurselor naturale din această țară: gaze și petrol, porturile la Marea Caspică, uriașele rezerve de uraniu, cărbune și alte resurse, un adevărat Klondike pentru Rusia. Noi estimăm că Rusia nu va putea gestiona simultan mai mulți „cartofi fierbinți”, astfel încât va trebui să fiarbă rețeta sa de ancorare a Transcaucaziei pentru o perioadă mai lungă, concentrându-se prioritar pe Ucraina, forțând răspunsuri care i-ar conveni la costuri mici.
Autonomia strategică europeană (ASE) într-un context de securitate contestat
În 2022, UE va adopta o politică de autonomie strategică, un concept care ridică discuții aprinse, notabile fiind scepticismul central-europenilor (Polonia), care se tem că acest curs ar slăbi Alianța Nord-Atlantică, într-un moment în care s-ar cere unitate și reziliență. Conceptul se bucură, însă, de tracțiunea politică franco-germană, mobilizată de volatilitatea strategică din perioada administrației Donald Trump, care a pledat ca Europa să-și achite prioritar costurile apartenenței la NATO, amenințând cu plecarea sa din Europa. Fisurile nu au fost pe deplin reparate, iar în 2021, președintele Joe Biden a autorizat o retragere abruptă din Afganistan, după care a urmat un conflict generat de pierderea unui mega-contract militar cu Australia, iar de curând, administrația SUA a agreat un format de discuții cu Rusia, pe subiectul securității europene, separat de europeni. Aceste evoluții au determinat Franța să insiste pe necesitatea adoptării unei autonomii strategice europene, în martie, la Summitul European de Apărare, care coincide cu președinția Franței în Consiliul de Miniștri al UE. Aceste inițiative sunt utile și pentru creșterea șanselor actualului președinte francez, Macron, la alegerile din aprilie 2022. Autorii conceptului susțin că „apărarea și securitatea europeană trebuie să completeze capabilitățile NATO”, care va adopta, la rândul său, în anul 2022, un nou Concept strategic al alianței. Autonomia strategică a devenit cheia de boltă a politicii externe franceze, obținând susținerea Comisiei Europene, al cărei președinte, Ursula von der Leyen, susținea că UE „trebuie să devină un actor geopolitic puternic, care știe să folosească limbajul puterii”.
Promotorii își doresc să-și întărească capacitățile militare în Europa, inclusiv prin adoptarea unei noi doctrine militare europene, așa-zisul „Compas Strategic”, accelerând cooperarea militară și integrarea efectivelor statelor membre, ca forță distinctă, dar nu și opusă NATO/SUA, pentru că UE nu poate rămâne codașă la procesele globale complexe în care este implicată. Peste ocean, aceste planuri sunt tratate cu îngăduință acum, dar și cu îndoială, pe motiv că statele care-l doresc atât de mult nu-și onorează obligațiile la bugetul Alianței. Între 20-30 iunie 2022, NATO va adopta, la Madrid, noul său concept de securitate și apărare, iar primele discuții pe dimensiunea de apărare și securitate transatlantică UE-SUA vor avea loc în februarie, urmărind să întărească capacitățile de coordonare, interoperabilitate și complementaritate, mobilitatea militară în situații de criză, iar cu noua criză în relațiile cu Rusia, cadrul euroatlantic este cel mai propice pentru a spori efortul colectiv. Acest dialog UE-SUA deschide accesul autorităților europene competente spre cca 60 de programe militare comune, având ca scop întărirea și modernizarea capabilităților aeronautice, spațialelor europene, utilizarea tehnologiilor cu drone și cercetare, crearea de noi capacități de apărare, răspuns la vulnerabilitățile cheie ale statelor aliate. Moscova nu pierde timpul, încercând să testeze unitatea și solidaritatea alianței. Astfel, unele state europene își doresc flexibilitate în raport cu Rusia, deplângând efectele sancțiunilor aplicate Rusiei, dar și Chinei. La rândul lor, statele UE din Europa Centrală și de Est se tem că autonomia strategică și posibila slăbire a relațiilor cu SUA va genera mai multă instabilitate, ori chiar porți deschise pentru acțiunile Rusiei orientate spre dezbinare și conflicte, când este cea mai mare nevoie de solidaritate și rezistență. Anul 2022 va însemna un adevărat examen pentru relațiile transatlantice și capacitatea de rezistență la deglobalizare.
Coabitarea cu Rusia: bullying geopolitic
Securitatea va fi, în 2022, mai precară decât oricând de la încheierea războiului rece, iar modul în care vom depăși turbulența va intra în istorie. La finele anului 2021, Occidentul s-a trezit cu o salvă de revendicări ultimative din partea Rusiei. Moscova a cerut, garanții speciale de securitate scrise susținând că din cauza valurilor de extinderi ale UE/NATO, se simte încercuită și că va răspunde cu fermitate oricăror tentații de a include Ucraina în NATO, cerând suspendarea oricăror activități militare, retragerea bazelor și instalațiilor din Polonia și România, la momentul anului 1997. Moscova susține că Occidentul ar continua să încalce niște obligații luate în 1990 de a nu se extinde spre hotarele rusești. În acest context, cere garanții scrise din partea SUA și NATO că nu va admite primirea Ucrainei în Alianță și că va elimina amenințările existente, acceptând în acest fel dreptul de a se opune extinderii pe viitor al Alianței NATO într-un spațiu în care Rusia ar avea „niște drepturi istorice”. Cererile pun la îndoială valabilitatea acordurilor încheiate de către NATO cu cei 14 aliați noi, care au aderat la NATO în ultimii 24 ani, solicitând o revenire la situația anului 1997.
Ultimatumul continuă politica de șantaj din 2013/2014, care s-a încheiat cu anexarea peninsulei Crimeea și ocuparea unor largi teritorii din Ucraina, urmate de sancțiuni internaționale masive asupra economiei și businessului rusesc. Ce oferă în schimb Rusia? Nu prea multe. Nu există nici o obligație care ar pune punct ocupației Crimeii, regiunilor separatiste din Ucraina, Georgia și Republica Moldova, oferindu-se să nu amenințe securitatea SUA. Ironic, discrepanța izbitoare între concesiile cerute din partea SUA/NATO și ceea ce ar fi putut oferi în schimb, nu are altă explicație decât o uluitoare gândire utopică, care separă lumea în state rusofobe și state rusofile, ale cărei majoritate „își dorește retragerea inevitabilă a prezenței americane din Europa”, atribuind rezolvarea problemelor legate de securitatea continentului, statelor mari din UE, Franța și Germania, interesate de „autonomia strategică europeană”. Rusia insistă asupra diferențelor de statut între vechii și noii europeni, lovind astfel în unitatea tratatelor fondatoare ale UE, dar și în relația UE cu NATO, sugerând apăsat că sub presiunea unor amenințări iminente (credibile), apărarea colectivă transatlantică ar putea să nu mai funcționeze. De fapt, Rusia a mai avut tentative de acest gen în trecut, atunci când a cerut (2009) semnarea unui Tratat privind noua arhitectură de securitate, propunere respinsă de NATO pe motiv că relațiile sale cu Rusia sunt suficient de bine reglementate prin Tratatul de bază din 1997, Carta OSCE privind Securitatea Europeană (1999) și Declarația de la Roma (2002).
Putin ar fi mult mai prudent decât se crede, susține Dmitri Trenin. Într-un prim scenariu, Rusia are intenția și capacitatea de a cotropi militar Ucraina, extinzându-și teritoriile controlate și forțând o schimbare de regim la Kiev. Rusia consideră că alianțele occidentale (UE/NATO) nu se pot pune de acord, având propriile certuri interne, disensiuni deschise, lipsindu-i astfel timpul și concentrarea pentru a opri o nouă invazie militară a Rusiei în Europa de Est. Și Ucraina este divizată, având dispute intense între cele mai importante grupuri politice pro-europene. Calculul la care recurge în acest scenariu Moscova este că Occidentul va rămâne divizat și distras, ceea ce-i va oferi un alibi în acțiunile sale militare contra Ucrainei, având de partea sa ușurința mobilizării de trupe, superioritatea militară, dar și dislocarea unui număr semnificativ de Grupuri de Atac (cca 70) cu un efectiv de cca 120.000 de militari la frontierele Ucrainei. Rusia știe că intervențiile sale sunt riscante, iar rezultatele greu de prezis pentru regim, însă tentația de a testa vigilența alianțelor Occidentului este mai mare. Rusia a resimțit profund sancțiunile impuse în 2014 legate de anexarea Crimeii, dar a rezistat și chiar s-a adaptat noului context internațional. Sancțiunile au blocat accesul la credite și investiții străine directe (ISD) în industriile rusești de perspectivă, pierderile fiind estimate la cca 50 mlrd $/an, însă ele nu au eliminat intențiile ostile ale Kremlinului, reușind să capitalizeze anexiunile, continuând să susțină regiunile separatiste în Georgia, Ucraina și Republica Moldova. Rusia a reușit să încheie totuși construcția celei mai vaste infrastructuri energetice (Nord Stream2) - un instrument de influențare a UE, extinderea capacităților sale de exporturi de gaze naturale prin ocolirea statele baltice, Polonia, Slovacia, Cehia și Ucraina. Scenariul preferat de Kremlin este de menține diviziuni între UE și SUA, sugerând că aderarea oricăruia dintre statele din Parteneriatul Estic la UE sau NATO ar dăuna intereselor UE de a fi în siguranță sau de a face afaceri cu Rusia. Oferind cca 30% din gazele naturale consumate în UE, Vladimir Putin a decis să utilizeze anul 2022 pentru a-și juca cartea vieții sale – obținerea unei recunoașteri (în scris) din partea Occidentului asupra unei sfere de influență exclusivă în Europa.
Oficial, SUA nu a respins abrupt posibilitatea discutării acestor propuneri, dar a anunțat că negocierile privind securitatea europeană nu vor avea loc fără aliații europeni, condiție pe care Moscova o respinge. Deși există numeroși adepți ai izolării Rusiei printr-o politică amplă de descurajare, prin aplicarea de noi sancțiuni, decidenții occidentali înclină spre dialog și prudență. Voci influente din Europa compară evoluțiile din 2022 cu situația anului 1973, care a precedat adoptarea Actului Final de la Helsinki (1975), sugerând decidenților să nu respingă negocierile, dar să răspundă Moscovei cu o salvă de petiții și contrapropuneri, într-un proces de negocieri cu OSCE. Această linie de abordare strict germană sugerează ca punct de pornire modelul Ost-Politik, diplomația discretă (”quiet diplomacy”) și etape consecutive, care ar redeschide negocierea unui nou Act Final Helsinki (1975), re-afirmarea Cartei de la Paris (1990), re-afirmarea Actului fondator al relațiilor Rusia-NATO (1997), Memorandumul de la Budapesta (1994), negocieri asupra sistemelor nucleare cu rază medie de acțiune, evacuarea sistemelor rusești ”Iskander” din Kaliningrad, reluarea negocierilor Tratatului FACE, evacuarea militarilor ruși din Donbas, Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, renunțarea mutuală la atacuri cyber, reluarea colaborării în cadrul Consiliului Rusia-NATO.
Surse militare SUA au numărat 175.000 de militari ruși dislocați cu acest scop în Belarus, Crimeea și teritoriile adiacente enclavelor separatiste Donețk și Luhansk. Mai mult, Moscova a solicitat explicit să discute doar cu SUA, în format bilateral, fără UE, pe motiv că europenii „ar sabota negocierile” și că acordurile propuse ar depinde de Washington, singurul jucător global care poate mobiliza zboruri de bombardiere strategice la frontierele cu Rusia, care operează sistem de rachete nucleare în Europa”. Surse militare rusești au confirmat posibilitatea unor atacuri pre-emptive contra unor ținte NATO, sugerând astfel că Rusia este pregătită să aplice orice mijloace, inclusiv cele militare, dacă revendicările sale vor fi ignorate. La 24.12.2021, Rusia a testat rachetele sale hipersonice Zircon, comentând public că în acest fel propunerile conținute în tratatele transmise NATO și SUA vor fi mai convingătoare. Acest truc nu a dat rezultatul așteptat de Moscova la discuțiile purtate la Geneva (10-12 ianuarie), astfel încât s-a trecut, abrupt, din 13 ianuarie, la atacuri cibernetice masive asupra serverelor și bazelor de date ale guvernului ucrainean. Concomitent, Rusia a accelerat transportarea de noi efective de luptă, i.e. elicoptere și aruncătoare de rachete în apropierea frontierelor Ucrainei. Eșecul constatat oficial de Moscova în urma acestor discuții ar putea fi folosit ca pretext pentru o serie de provocări militare multiple, care ar putea escalada cu mult peste zona de conflicte din Ucraina.
